Altfel și cu amărăciune despre 15 ani în NATO

0 136


Doar Bunul Dumnezeu și istoricii profunzi pot ști cu siguranță câte neamuri de pe Pământ mai au o aplecare ca a românilor spre a se lăuda cu eșecuri răstălmăcite sau a supralicita succese datorate unei bafte istorice. Aniversarea a 15 ani de la aderarea la NATO, marcată de o ședință comună solemnă a Senatului și Camerei Deputaților, cu două zile înainte de împlinirea a 70 de ani de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, o dovedește de minune.

Succesul înregistrat în 2004 este unul remarcabil, un real punct de inflexiune în istoria noastră. Numai că a fost unul întârziat. Dramatic de întârziat. În locul aniversării bombastice se cuvenea mai degrabă o analiză lucidă a întregului nostru traseu euro-atlantic, întărită cu o cinstită reconsiderare a anilor pierduți și indicarea la rigoare a vinovaților principali. Altfel, nu vom învăța în veci să ne descotorosim „repede și degrabă” de câte una de calibrul Cristinei Tarcea de la Înalta Curte, o duduie foc de tulburată de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Bunăoară, tineretul român merita să afle, în regim de restituire istorică de bun simț, iar cei născuți mai devreme să-și aducă aminte cum a ratat România summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997. Atunci, Republica Cehă, Ungaria și Polonia au primit invitația de a se alătura Alianței. Asta în condițiile în care, pe 26 ianuarie 1994 (da, de ziua lui Nicolae Ceaușescu – n.a.), noi am fost prima țară post-comunistă din Europa Centrală și de Est care s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace. Proaspăt lansat oficial în aceeași lună, programul era menit să creeze încredere reciprocă între NATO și foștii inamici politico-militari. Românii cei iubitori de Occident se-mbătau cu iluzia că, odată ce am deschis primii poarta, vom fi primii invitați. N-a mers. Ce-am greșit, ce n-am făcut noi și, într-o anume măsură certă, cum am fost luxați de iubiții parteneri de azi se trece criminal, pardon, nedemn cu vederea. Unii își amintesc cu jumătate de gură strâmbă cum ne-a rupt pe lobby Grupul de la Vișegrad (Republica Cehă, Ungaria și Polonia – n.a.), însă ceva le scapă, dincolo de breșa dulce a „frăției” istorice româno-poloneze. Septembrie 1996 ne-a adus Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate cu Ungaria. Fără tratat, țara vecină și prietenă (de nu se poate) pupa NATO în prelungiri. Sau la Procesul Etapei, cu Papa Ioan Paul al II-lea ca invitat al lui Ovidiu Ioanițoaia. Nu de alta, dar Karol Józef Wojtyła, al 264-lea Papă al Bisericii Catolice și Episcop al Romei, a fost întâi de toate un politician uriaș al epocii moderne. Fosta Iugoslavie știe cel mai bine.


Lord George Robertson; sursa foto: gettyimages.com

Și a venit summit-ul NATO ținut la Palatul Congreselor din Praga, în 21-22 noiembrie 2002. Invitația rostită oficial de Secretarul general al Alianței, Lordul George Robertson, s-a transmis în direct de televizuina publică națională. Emoția cuprindea țara. La sediul ambasadei din Praga, exaltau de fericire niște conducători. De undeva, din secțiunea de Cer cu prieteni desăvârșiți ai României, zâmbea un german cinstit, Manfred Wörner, și el fost Secretar general al NATO (1988-1994).


Manfred Wörner

Lăsând acum de-o parte compania „la pachet” cu Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia, asociate la invitație, încă nu s-a auzit în România vreo voce importantă care să pomenească fără ezitare de unde vine de fapt schimbarea cursului și termenelor extinderii. Una care n-avea grija lacului rusesc Marea Neagră. Pe atunci, Turcia sătea de strajă și era suficient. Momentul de răscruce se cheamă atacul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA. Două zile mai târziu, NATO a invocat, pentru prima dată în istorie, celebrul articol din Carta sa, despre apărarea colectivă, prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat membru este unul împotriva Alianței. Parlamentul nostru a votat repede participarea României, ca aliat de facto al NATO, la lupta împotriva terorismului internațional. Un moment istoric, o inspirație, un vot al lucidității. Porneam cu speranțe pe drumul recuperării decalajului față de țările puternice din zonă care ne luaseră fața. Aderarea întârziată la Uniunea Europeană a menținut însă distanța. Guvernările succesive o adâncesc. Dacă vrem să înțelegem ce ni se-ntâmplă, nu avem nicio șansă fără indicarea vinovaților.

Viorel COSMA

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More