Fără patimă: Ticu Lăcătușu și perseverența contra feței fățoase a ingratitudinii

0 95


Dacă își amintesc din greșeală ce înseamnă darul oferit României de pietreanul Constantin Lăcătușu, pe 17 mai 1995, sau dacă lectura pomelnicelor publice cu nașteri, decese și evenimente ține de o rutina zilnică, unii se exprimă sec, cu economie de cuvinte: prima ascensiune românească pe Everest (8.848 m). Că e singurul care a atins vârful din echipa internațională condusă de Russell Brice (Noua Zeelandă), nu se mai pune, aduce a cult al personalității.


„Borna” de pe Everest

A sublinia apoi că în decembrie 2001, odată cu escaladarea Mount Vinson din Antarctica, încheia ultima etapă a proiectul „SEVEN SUMMITS”, e deja sfidător. Nu întâmplător am scris constant pe acest subiect, al elitei-elitelor alpiniștilor și nu regret repetiția – până apare al doilea român în listă, e drum lung. Și timp suficient pentru ca alpiniștii noștri să se-ntreacă în optmiari (14 cu totul) și alte aventuri pe drumuri bine bătătorite de alții. Ticu, un incotestabil exemplu de ce înseamnă o viață pentru o idee (titlu de emisiune TV pe vremuri – n.a.), își vede de proiectele lui, de munții lui. A făcut clar o pasiune pentru vârfuri virgine de 7.000 m sau mai mici, pentru combinații de vârfuri și trasee în premieră în spiritul escladei sportive. Practic, nu mai are ce și cui dovedi decât sieși.

Cum nu e manelist, vedetă mondenă, politician cu fițe sau șmecher cu certificat, ingratitudinea compatrioților e garantată. N-au glas. Cunoscătorii adevărați țin mai degrabă pentru ei, nu se pun la socoteală. Dintre ei, ocazional, câțiva ne băgăm în seamă, dând glas durerii, regretului că nu a scris o carte măcar despre expedițiile lui. Ia să le fi dat ingraților peste față cu un raft de cărți!… Peste trei ani se împlinesc 30 de când a promis-o pe prima. Însă, cine știe, poate că va trebui să i le scriem noi. Filme și-a făcut singur. Scrisul rămâne indiscutabil tererenul pe care nu a perseverat.

Întâmplător, în februarie, la puțin timp după ziua de naștere, a preluat pe contul personal de Facebook o scrisoare cu profunzimi de poem al perseverenței, semnată de filosful Mihai Șora. Iată scrisoarea, una care desfide cultul curent al non-valorii:


fotografie © Jérôme Obliols | Masivul Mont-Blanc, 2016 |

Dragi prieteni,

în Alpii francezi, există un vârf care se numește Vârful Perseverenței.
Nu este nici cel mai înalt, nici cel mai spectaculos (pentru cine obișnuiește să se plimbe pe Everest): 2901 metri (mai ales acel 1 din 2900 este interesant).
Primul traseu a fost stabilit, în mod oficial, în 1948, dar cu siguranță vârful fusese escaladat și mai devreme, chiar dacă isprava nu a rămas nicăieri consemnată, în documentele alpiniștilor. Ca să urci până sus, nu-ți trebuie un echipament sofisticat (însă ai nevoie, firește, de bocanci corespunzători, de cască și coardă de 50 de metri, pentru rapel).
Pe tot traseul, imaginea pe care o vezi este a vârfurilor învecinate: cu mult mai semețe, – copleșitoare. Și totuși, nu ele poartă numele perseverenței, ci „vârfulețul“ din vale, cel de 2901 metri. Pentru că „vârfulețul“ acesta poate fi escaladat de orice om, chiar și de cel care nu este alpinist înzestrat, care nu s-ar încumeta să urce Everestul. Trebuie însă ca, odată pornit la drum, omul acela să fie perseverent, să urce și ultimul metru, cel cu adevărat dificil.

La începutul anilor ’40, când Franța a fost ocupată de naziști, prima formă de rezistență în Sud, unde mă aflam, a venit dinspre tineri: ei au fost cei dintâi care s-au refugiat în munți, deși nu erau alpiniști, iar mulți dintre ei obișnuiau mai curând să stea în biblioteci și în băncile facultăților, nu pe coclauri; unii nu escaladaseră niciodată un dâmb, cât de mic… De acolo, din munți, au început să pregătească descinderile în vale și lupta cu inamicul. Iar inamicul nu era doar monolitul nazist, ci – mai periculos și perfid – însăși miliția franceză, funcționarul conștiincios și mărunt, angajat la Primărie, care putea recunoaște, după înfățișare și mers, omul coborât din creierul munților, pentru o misiune. Atunci, în întunecații ani ’40, ceea ce i-a convins și pe alți oameni să intre în Rezistență nu au fost nici aptitudinile „alpiniste“ ale tinerilor din munți, nici sacrificiul lor (unii fuseseră prinși și împușcați de naziști în piața publică). Ci tocmai ideea că-și puteau salva țara acolo unde se aflau, în chiar punctul pe care îl ocupau: transmițând un mesaj către o altă echipă, tipărind un ziar clandestin, tăind cablurile de la telefoanele inamicului… Pe scurt: fără mitraliere, fără blindate huruind prin oraș; doar cu mintea, cu brațele proprii și cu multă, multă perseverență. Până când inamicul a obosit, până când, nesigur pe forța lui brută, sleit, a cedat.

În jurul Generalului De Gaulle, vârful exilat și inaccesibil, au fost alte câteva piscuri impunătoare și multe, nenumărate movile, delușoare, vârfuri ale perseverenței. Istoria reține, firește, mai degrabă culmile; aceasta este regula transcrierii ei în manualele școlare. Dar peisajul nu este complet, nici exact, nici chiar inteligibil fără movilițele înconjurătoare, fără vârfurile de perseverență.

Am scris atunci, în anii aceia, la Grenoble, o carte care se numește «Du dialogue intérieur». Am scris-o în gând, pentru că vremurile nu-mi îngăduiau să stau liniștit la birou, acasă ori într-o bibliotecă. Iar cartea a apărut abia în 1947, după război, când am putut, în sfârșit, s-o aștern pe hârtie. Scriam atunci – și scriu și acum – că ceea ce contează, într-o viață de om, nu este heirupismul, enormitatea unui efort fără urmări, ci constanța efortului; cu alte cuvinte: perseverența. 
Și întâmplările vieții mi-au dat mereu dreptate.

Ceea ce contează, dragii mei, este, desigur, ținta noastră, dar și stăruința de a o atinge, perseverența aceea fără de care protestul ar fi doar un heirupism inofensiv și minor.

Vă doresc o săptămână rodnică, pe măsura stăruinței voastre.

Mihai Șora
București, 25 februarie 2019

Ticu a prezentat scrisoarea ca pe o credință despre munți, vârfuri, perseverență și mai mult decât atât. La ora 15:15 fix, a zilei de 17 mai, ne-a transmis pe SMS un gând de mulțumire și iurbire de pe vârfurile Nepalului.

Viorel COSMA

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More