Căminele pentru vârstnici-avanpremiera ultimului drum

0 18

Au fost și ei tineri, cândva…ei, părinții, bunicii noștri. Își amintesc cu drag, în fața celor care se opresc să-i asculte, povești de viață, mai amuzante sau mai triste. Ar vrea să cuprindă tot ceea ce au trăit în câteva clipe, să împărtășească din experiența lor de viață, doar că de multe ori nu au cui.

Nu mai avem suficientă răbdare, îi repezim și le luăm până și această ultimă fărâmă de bucurie. Suntem ocupați, avem copii, avem servicii, numai la taclale nu avem timp să stăm. La ce bun? Suntem adulți, le-am trăit și le-am văzut pe toate, doar.

Ușor-ușor, prezența noastră în viețile lor se reduce la vizite săptămânale, apoi lunare, ca în final să nu mai avem timp nici de asta…rămân doar telefoanele. Ne gândim mereu că mai e timp, că sunt nemuritori , că nu e nicio tragedie. Apoi se îmbolnăvesc. Vizite la spital, internări, cutii peste cutii cu medicamente, programatoare, nu…e deja prea mult.

E vina lor că s-au îmbolnăvit, exact acum…de parcă peste câțiva ani ar fi fost mai ușor..pentru ei sau pentru noi. Mulți dintre noi ni-i asumăm, cu tot ceea ce presupune îngrijirea lor, pentru că așa pare firesc, pentru că suntem ceea ce suntem mulțumită lor. Alții îi abandonează, pentru că sunt ceea ce sunt din vina lor. Marea majoritate însă apelează la căminele pentru vârstnici, un loc unde responsabilitatea nu le mai aparține, ceea ce nu e mereu un lucru de condamnat.

Oamenii bătrâni și bolnavi necesită timp, atenție, îngrijire permanentă. Doar că ei…știu. Nu se opun, nu întreabă de ce, pentru că știu. Se resemnează în fața propriei lor neputințe și acceptă, cu o seninătate demnă de a unui actor profesionist , că e timpul să își elibereze copiii de povara vieții lor. Protagoniștii sacrificiului suprem sunt ei, când se văd ajunși într-un loc străin, cu câteva lucrușoare într-o valiză. S-au îmbarcat deja în călătoria pe ultimul drum, tovarăși fiindu-le câte fotografii, amintire a ceea ce au fost sau au avut cândva.

Unii primesc vizite des, alții din ce în ce mai rar, alții deloc. Pentru cei din urmă, e sfâșietor. Ideea că au fost abandonați își face loc în sufletele lor și le grăbește sfârșitul. Iar când inevitabilul se produce, mustrările de conștiință ne mănâncă de vii. De ce nu ne-am făcut timp, de ce nu am sunat mai des, de ce, de ce…? E un tipar firesc, se întâmplă mereu, nu e de condamnat.

De condamnat sunt cei care se dezbracă de orice gram de moralitate și îi lasă în voia întâmplării..vecinilor, cunoștințelor, asistenței sociale. Asta e de condamnat. Nimeni nu merită să se stingă în prezența unor străini, indiferent de ce a făcut sau nu a făcut în timpul vieții, dar..cu siguranță vom ajunge și noi să simțim pe propria piele cum e. De întinerit nu întinerim, dar suntem liberi să ne amăgim în continuare..

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More