Fără patimă: Nimic despre Kovesi, doar despre începuturi şi o reevaluare

0 30


Una dintre minciunile primordiale pe care s-a clădit România post-ceauşistă nu este nicidecum Revoluţia din decembrie 1989, aşa cum ne varsă mulţi otravă în urechi, ci legendarea naşterii Frontului Salvării Naţionale în miezul acelor zile sângeroase. Indiferent de diverse păreri şi verdicte furtunoase, sezoniere sau perene, am susţinut şi susţin că sincera revoluţie a început cu evacuarea Ceauşeştilor din sediul CC al PCR şi s-a închis odată cu hotărârea de transformare a FSN în partid (23 ianuarie 1990). Frontul avea vechime – exista şi lucra la răsturnarea regimului, mai puţin a sistemului. A confirmat-o generalul criminal Nicolae Militaru, când l-a luat gura pe dinaninte într-o noapte fierbinte de decembrie. Se înscria în planul sovietic conceput de vizionarul Iuri Andropov de la KGB. A fost documentată şi demonstrată cu vârf şi îndesat peste ani, dar fără vreun efect sănătos.

Conspiraţia şi minciuna funcţionaseră din plin.

Cine crede că a fost întâmplătoare fabricarea ulterioară a unui Emil Constantinescu sau Traian Băsescu, înainte de-a ajunge la sibianul care compromite fatal mitul etnicilor germani providenţiali, ori e desăvârşit de prost, ori e suficient de îndestulat financiar ca să interpreteze convingător rolul. Documentările şi demonstraţiile sunt perfect nefolositoare.

Naşterea Serviciului Român de Informaţii la momentul potrivit, în martie 1990, după ce securiştii fuseseră ascunşi pe la Armată, a impus un personaj malefic. Virgil Măgureanu – Şarpele cu ochelari, căruţaşul Astaloş sau Astalâş, cum l-a consacrat Corneliu Vadim Tudor – a făcut o mare prostie când a negat public şi oficial orice legături anterioare cu Securitatea. Le-avusese. Culmea era să nu aibă, doar nu apari din norii minţii cuiva să conduci peste noapte principalul serviciu secret al unei ţări. Mai degrabă dintr-o conspiraţie, dintr-un aranjament. E valabil şi pentru urmaşii săi.

Într-o ţară normală, Măgureanu trebuia să dispară instantaneu din viaţa publică pentru minciună, nu pentru legături. Varză ne-a făcut în anii lui de directorat. Greu, de fapt complicat de spus este dacă s-a ocupat vreo clipă de ce scria în fişa postului. Marele (şi abuziv legendatul) profesor purtător de ciorapi flauşaţi albi în platou la Marius Tucă Show, cu neosecuriştii din ce în ce mai vioi, bine răspândiţi în „dispozitiv”, abia făcea faţă afacerilor preluate, controlate sau măcar influenţate prin oamenii lui, ai sistemului. De-atunci încoace, cuvântul afacere a evadat din sensurile evidenţiate în DEX. Noua anvergură cuprinde tot ce mişcă, tot ce respiră peste nivelul plătitorului de taxe disciplinat, deci neinteresant în afară de ocaziile când votează. De la partide politice la reţele internaţionale, de la fabricarea de cariere şi averi uriaşe la jocul odios cu dosare din arhive, joc care a distrus destine la comandă, nimic nu le-a scăpat „informaticienilor”. Se împotriveşte cineva? Nu, nu cu gura, cu fapta! Cu fapta şi o decizie politică chirurgicală, cam tardivă, dar amintind de ce gând pusese Dinu Patriciu cozii câinelui.

De la Mihail Kogălniceanu, cu al său mandat de 3 zile în februarie 1862, lista oficială de procurori generali a ajuns la numărul 38. Oare de Gheorghe Robu şi teribilele sale isprăvi, din 1990, îşi aminteşte vreunul dintre exegeţii de azi ai statului paralel? Dar de Mihai-Ulpiu Popa-Cherecheanu, Vasile Manea-Drăgulin, Sorin Moisescu sau un Tănase Joiţa? Nicolae Cochinescu ce-a fost pomenit în trecere, în ultima vreme, prin prisma carierei fiicei lui. Mai este amintit ocazional Sorin Moisescu, nepot de frate al fostului Patriarh Iustin Moisescu, atunci când revine în actualitate palmaresul fiului său consacrat în politică şi afaceri, Vlad Moisescu.

Procuratura asta, fără a rupe activitatea de cadrul legal de funcţionare specific fiecărei etape parcurse, n-avea cum merge după chipul şi asemănarea unui singur om, conducătorul. E la fel, dacă vreţi, ca în cazul lui Florian Coldea. Fără reţeaua naţională, fără cei din structurile teritoriale, un singur om, de capul lui, nu face nici cât o ceapă degerată. Că au apărut defecţiuni şocante în acoperirea, în protejarea unor unităţi de elită, se trage în principal de la reglările de conturi, nu de la societatea civilă, monitorizări, izbucniri de conştiinţă sau frică de Dumnezeu. De dezvăluiri am avut parte constant în ultimii aproape 30 de ani. Numai că ele nu conţin în mod obligatoriu şi adevărul! Abuzuri strigătoare la Cer, oho!, se înregistrează în toată lumea. Însă unele sisteme au calitatea şi puterea de se autoregla. În România, n-a fost şi nu e cazul. Nu ştim dacă va fi vreodată. Şi nu ţine să dăm vina mereu pe conspiraţii.

Apoi, când vezi câţi turuie, ca scăpaţi din hăţuri, despre democraţie, drepturi şi libertăţi, despre ţările-reper, te apucă pofta de înjurături. Ăştia nu cunosc lucruri elementare. Etalonul pentru exerciţiu democratic e în Marea Britanie, nu în SUA. Iar maximizarea drepturilor şi libertăţilor, cu accent pe libertăţi, se reţine în contul Franţei.

Din nefericire, intervenţiile năucitoare pe teme grave, deseori convingătoare, vin în valuri. Efectiv ne cotropesc, şi din interior, şi de peste hotare. Lecţiile şi îndrumările iritante, şantajul şi ameninţările primite, prin voci externe, cu precădere de la diverşi neocomisari apuseni, preluate apoi fără un minim discernământ, au de fapt tradiţii. Sau o continuitate. De la Catherine Lalumière (fost secretar general al Consiliului Europei) şi Wim van Velzen (fruntaş istoric al creştin-democraţilor şi popularilor europeni) la Poul Thomsen (danezul care, cu vreo 20 de ani în urmă, ne-a dat FMI pe pâine) până la zi, se adună de-o carte neagră. (Aproape singulară, o figură luminoasă face excepţie. E regretatul Manfred Wörner, fost secretar general al NATO.)

Bornele marcate mai sus nu reprezintă, în acest moment, altceva decât o invitaţie la reevaluarea sinceră, de către fiecare, a parcursului nostru post-ceauşist în întregul său, nu numai a secţiunii marcate de progrese pe altarul opţiunii euro-atlantice. Timpul nu se-ntoarce înapoi. Terapia de şoc, de pildă, rămâne una dintre marile ratări din istoria noastră. Capitalismul de cumetrie a fost atât de orb şi cu nasul înfundat încât n-a văzut, n-a mirosit singur şansa capitalismului românesc sănătos. Cât priveşte sănătoasa Lege a lustraţiei, putea schimba cu totul locul ţării noastre în lume.

Situaţia este atât de gravă pe fond, încât fără o asemenea reevaluare – pornind de la despărţirea de Ceauşescu şi respingând făcături în genul Procesul Comunismului – ar veni că rundele de alegeri care urmează vor lovi în noi ca o super-gripă care ne prinde mereu nevaccinaţi. Fără această reevaluare, documentările şi demonstraţiile parţiale sunt perfect nefolositoare.

Viorel COSMA

P.S. Cui îi este totuşi poftă de-o lectură despre socoteala cu procurorul-şef european, iată, am găsit o analiză interesantă , semnată de avocatul şi activistul Alexandru Cristian Surcel.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More